Cândva credeam că eroul, geniul şi sfântul sunt cele trei chipuri prin care omul poate atinge sublimul, singurele căi ce duc înspre dumnezeire. Îi iubeam pe fiecare dintre ei cu duioşie, cu patimă chiar, dar în cele din urmă am ajuns să cred că nu sunt exemple demne de admirat, poate din resentiment, sau poate din cauză că nu reuşeam să mă înalţ până la ei, cu siguranţă nu reuşisem să fiu vrednic de măreţia şi strălucirea lor.

Poate ceea ce nu reuşeşti să atingi, ajungi în timp să urăşti, cine ştie, dar eu cred că alta este cauza, una mai profundă şi care ţine de luciditate. În fond cu ce drept l-am ridicat la rang de erou pe insul care mergea la moarte căutând să se acopere de glorie, cu ce era moartea sa mai glorioasă decât a unuia care prefera o moarte solitară, necunoscută, departe de lume şi neştiută de nimeni.

Primul brava întotdeauna, mergea la sigur, ştia că ochii celorlalţi sunt ţintuiţi spre faptele sale de vitejie, era un scenariu dinainte stabilit, era ceva fals în tot acest joc al său cu moartea. Iată de ce acum prefer un om care simţind clipa apropierii doamnei cu coasa, alege să fugă din calea lumii, îşi i-a rămas bun de la viaţă fără să anunţe pe nimeni, fără surle şi trâmbiţe, după care urmează calea pustietăţii şi se aruncă singur şi gol, despuiat de orice fărâmă de mândrie, în braţele cuminţi şi tandre ale unei morţi paşnice.

Vitejia şi eroismul sunt lucruri care ţin de nebunia unei tinereţi risipite, prin aceste căi tânărul încearcă cel mai probabil, să spele ruşinea unei vieţi neîmplinite, prin aceasta el încercând, şi până la un punct reuşind chiar, să păcălească atât opinia publică cât şi propriul său eu arogant.

Să mori pentru o idee, pentru o cauză, ce frumos şi înălţător sună. Însă câţi dintre cei care-au ales să moară în acest mod, au crezut cu-adevărat şi până la capăt în ideea respectivă ?. Dureros de puţini….

Robert TRIF - din Volumul " Oglinda amintirilor "