Religie sau adevăr

Motto: "Secolul XXI sau va fi religios, sau nu va mai fi defel." Andre Malraux

Aş vrea să cred cu adevărat că secolul XXI va fi unul religios, cu adevărat religios, în purul şi adevăratul sens al cuvântului însă, cu cât ne depărtăm mai mult de începuturile noului secol, cu atât mai mult noţiunea de religiozitate, în adevăratul sens al cuvântului, devine din ce în ce mai pregnant o fantasmă cu iz protocolar.


Dacă ne întrebăm ce este religia, ce doreşte ea să realizeze, pe ce principii se bazează, ar trebui să ne gândim inevitabil la înălţare spirituală, dragoste, înţelegere, smerenie, pace interioară, armonie şi multe altele similare acestora. Din păcate, analizând latura religioasă a societăţii constatăm exact contrariul acestor motive. Oamenii se învrăjbesc, se luptă şi se ucid între ei, mai îndârjiţi decât fiarele pădurii. Culmea, chiar pe principii şi probleme religioase. Este aberant! Este aberant ca disciplina divină care îndeamnă la pace, iubire, compasiune, să creeze disensiuni, ură şi război între fraţi. Este un nonsens dar, există cu adevărat.

Trăim dezbinaţi într-o lume searbădă de sclavi supertehnologizaţi. Dezbinaţi, singuri şi avari, încercând să ne conducem viaţa pe principii economico-financiare, nu divine. Pretutindeni apare şi se dezvoltă aberant analiza cererii şi a ofertei: "suntem prieteni dacă am într-adevăr un cât de mic avantaj după urma acestei prietenii dacă nu, încearcă să-ţi găseşti alt fraier pentru că eu sunt şi aşa destul de ocupat". în tot acest timp dacă te întrebi: "unde este Dumnezeu?" şi nu găseşti rapid răspunsul, nici nu te mai oboseşti să-l cauţi pentru că ai şi aşa destule pe cap şi deja esti obosit, surmenat şi în criză de timp.

Puţini, foarte puţini autodidacţi încearcă să caute în linişte răspunsuri la întrebări. Cei mulţi apelează la slujitorii Domnului, preoţii bisericilor, cei mai în drept, care ar trebui să poată da răspunsuri pertinente întrebărilor referitoare la spiritualitate, dar din punctul lor de vedere, conform dogmei pe care se bazează fiecare rit religios, Dumnezeu este un ideal, intangibil omului de rând care pentru a primi din mila celui Preaînalt, ar trebui să se supună unor cazne prin care să arate că sunt gata să îndure orice în numele iertării păcatelor şi al ocupării unui loc mai bun în următoarea viaţă, cea veşnică.

Cum oare poţi crede în cei ce consideri că te îndrumă spre calea formării spirituale când ei au mâinile pătate de sângele miilor de victime nevinovate din urma cruciadelor? De sângele copiilor jertfiţi în ritualuri satanice, realizate pe ascuns, în timp aşa numitele vrăjitoare erau decapitate sau arse pe rug în faţa mulţimii? De sângele şi chinurile miilor de condamnaţi la moarte prin decapitare, ardere pe rug sau schingiuire, pentru simplul motiv, că ştiau că dincolo de ignoranţă mai există şi altceva? Cum poţi crede în cei ce instigă la masacre şi sacrificii în numele jihadului, propăvăduit ca purificare rasială, când adevăratul său înţeles este acela de purificarea spirituală?

Cum poţi crede în ceva despre care ştii că trebuie să crezi, că trebuie să crezi şi atât, fără motivaţii sau explicaţii minime suplimentare? Cum poţi face diferenţa între "bine" şi "rău" când tu nu ştii prea bine ce-i ăla "bine" şi ce-i ăla "rău"? Binele şi răul sunt noţiuni relative la formaţia spirituală a individului. Cum se poate orienta naufragiatul abandonat în voia sorţii într-un ocean de incertitudini fără cea mai mică rază de lumină călăuzitoare? Aude un glas care-i spune: "Mergi înainte!". Poate pune la îndoială sfatul? Nu, neavând repere după care să se ghideze şi merge înainte. Restul... este istorie.
De ce este o religie mai bună decât cealaltă, ne întrebăm? Cu ce se deosebesc atât de mult între ele pentru a fi un subiect atât de disputant, încât enoriaşii pioşi din timpul slujbei devin combatanţi acerbi la ieşirea din lăcaşul Sfânt al Domnului, dând uitării principiile divine în favoarea celor animalice, latente în subconştient? De ce născuţi sub auspiciile unei anumite învăţături laice, ne trezim la un moment dat din amorţeala intelectuală şi căutând în jur, ne convertim la o alta, cu totul nouă, dar în fapt de aceeaşi factură, crezând că astfel vom ajunge la înălţarea spirituală dorită?



De fapt, când alegem să schimbăm macazul, ne amăgim pe noi înşine, pentru că, dacă am eşuat odată, vom eşua şi a doua oară, la fel ca şi prima dată, pentru că nu astfel se atinge "quinta essentia" înţelegerii divine, prin simpla schimbare a orientării religioase, ci prin deschiderea sufletului şi înţelegerea adevărului şi a misterului ascuns în spatele dogmei. La ora actuală toate religiile importante propăvăduite sunt monoteiste, indiferent de numele sub care este elogiat Domnul.
Dumnezeu, Alah, Yahve, oricum I s-ar spune, este vorba de unul şi acelaşi, creatorul a tot ce a existat, există şi va exista, Cel regăsit în tot şi toate şi toate câte există fiind parte din El. Nu vorbim despre un altul ci despre unul şi acelaşi. însăşi expresia "Dumnezeul vostru" este o aberaţie conceptuală, deoarece, chiar şi diavolul dacă ar fi întrebat în ce crede, ar răspunde: "în Dumnezeu!". Din păcate, doar omul se îndoieşte de plenipotenţa Celui Preaînalt.

Secretul cu care este îmbrăcată latura laică a vieţii este atât de bine păstrat încât, pentru a-l putea pătrunde cu adevărat trebuie să ai în primul rând o mare certitudine că dincolo de ceea ce există, există ceea ce nu există, sau care este considerat că nu există. Din păcate însă, instituţia sacerdotală, pe lângă rolul laic, multă vreme a jucat şi un rol politico-economic, rol care, în zilele noastre, s-a atenuat pregnant.

Desăvârşirea spirituală a individului trecând pe locul al doilea, menţinerea poziţiei şi aşa destul de precare se face destul de anevoios şi cu multă trudă. Cu cât mai puţini debitori, cu atât mai jos în ierarhie. A vinde vise şi speranţe ştiu mulţi să o facă. A releva cu adevărat cuvântul Domnului astfel încât să poată fi înţeles cât mai corect de cât mai mulţi, aceasta este cu adevărat o artă pe care mult prea puţini mai au har şi mai ştiu să o facă.

În momentul în care oamenii au început să se întrebe şi să caute răspunsuri, după secole de prigoană şi incertitudine, s-a întrezărit o portiţă de scăpare, o breşă în sanctuarul sacru al misterului. Cineva, din tabăra adversă, analizând situaţia a concluzionat: "De ce să lăsăm omul să descopere adevărata latură spirituală, când, mulţumindu-se cu puţinul primit, are destule de studiat şi la latura materială, palpabilă, tangibilă şi la îndemâna oricui!" şi astfel, s-a născut ştiinţa.

Cea mai mare erezie a sfârşitului de veac. Ştiinta a fost "alinarea" şi alienarea spiritului uman dezorientat răscolit de întrebări şi chinuit de incertitudini. Ştiinţa a fost calea sigură şi facilă prin care omul a putut fi redus de la noţiunea de fiinţă minunată a creaţiei divine la noţiunea de individ, de pion, de simplă rotiţă în marele mecanism al lumii.

Odată descoperită ştiinţa, omul a fost învăţat să uite de Dumnezeu, deoarece s-a inventat "Evoluţionismul" care a înaintat teoria "palpabilă" prin care puteai face cunoştinţă cu străbunica algă şi străbunicul ameobă. Odată descoperită ştiinţa omul a uitat să asculte şi să înţeleagă glasul cristalin şi drept al naturii, deoarece trebuia să poată înţelege pufăiturile anoste ale aburului refulat din pistoane, scrâşnetul metalic al angrenajelor mecanice şi şuierăturile focului din cazane.

Odată apărută ştiinţa omul s-a considerat dezvoltat, înlocuind "fantasma" divinităţii cu însăşi grandomania zeificării sale ca fiinţă supremă privilegiată şi a început să distrugă natura, încercând să-şi creeze el noile legi universale, deoarece neajutorat şi neputincios în înţelegerea ei, considerând-o inferioară şi fără chibzuinţă, i s-a înscăunat stăpân, aşa cum greşit fuse-se învăţat să înţeleagă din cărţile sfinte: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!" (Geneza 1:26)



Erezia a mers şi mai departe, atunci când omul, înebunit de plăcerile oferite de noua-i jucărie, tehnica, derivată directă şi funcţională a ştiinţei, înfrânt fiind în lupta cu natura, furios, cu orgoliul de mare stăpân redus la o mizeră existenţă efemeră, ridică ameninţător ochii către cer cerând socoteală Celui pe care-L dăduse uitării şi ale cărui legi universale, eterne şi imuabile fuseseră sfidate şi încălcate cu mare grosolănie.


Este trist faptul că iubirea este orbită de furie şi ură, este trist faptul că într-un secol al luminii orbecăim prin întunericul existenţei noastre anoste doar pentru simplul fapt că am uitat să deschidem ochii şi să privim. Ciclul nostru existenţial acasă-servici-acasă este o rutină zilnică searbădă şi anostă, deprinsă de la cele mai fragede vârste (acasă-grădiniţă-acasă, sau acasă-şcoală-acasă), prin care ne motivăm necesitatea naşterii ca indivizi. Considerăm că trebuie să muncim, să fim ocupaţi, să avem probleme, pentru că doar astfel putem aduce un oarecare folos comunităţii, familiei, nouă înşine, ridicându-ne existenţa la mizerul rang de necesitate.

Am învăţat să spunem trebuie: "trebuie să lucrez", "trebuie să rezolv", trebuie să ...", "trebuie să ...", dar din păcate, în tot acest iureş tumultos al vieţii supraaglomerate pe care o trăim, uităm adesea să iubim, să iertăm, să înţelegem, să credem, să ne rugăm şi mult prea multe altele, lucruri de bun simţ pe care odată, demult, ştiam să le facem. Poate că am şti să le mai facem şi acum, dar acum, nu prea mai are cine să ne îndrume către adevăr, pentru că adevăraţii cunoscători ai adevărului nu mai pot fi zăriţi prin tenebroasa negură a îndoielii.

Un adevărat cunoscător al adevărului nu deţine o diplomă de "Cunoscător al Adevărului" ştampilată, parafată, semnată, înregistrată, recunoscută de forumuri şi instituţii, biografie răsunătoare, materiale editate la edituri de renume, cont frumuşel, poziţie socială înaltă, etc., etc. Din punctul nostru obtuz de vedere, un adevărat cunoscător al adevărului este un "neica nimeni", un individ senil, care elucubrează aberaţii nonsensuale şi care are nesimţita pretenţie de a fi şi ascultat, darămite înţeles.

Dacă te mai gândeşti şi la multitudinea de aşa zişi "profeţi mincinoşi", şarlatani de doi bani, care exprimă bunătate şi candoare, întorcând apoi cu lopata profiturile obţinute de pe seama credulilor, îţi pui întrebarea: "Oare mai există adevăraţii cunoscători ai adevărului?". Da, există! Există aşa cum au existat, şi există aşa cum vor mai exista. Existenţa este o stare în care nonexistenţa nu poate exista atâta timp cât existenţa există. în momentul în care nonexistenţa pune stăpânire pe existenţă este foarte simplu de înţeles că Dumnezeu "şi-a strâns jucăriile şi a plecat".

Dar, având în vedere că Dumnezeu a realizat o creaţie eternă, veşnică şi perfectă, cum putem ceda nonexistenţei locul existenţei, atât timp, cât existenţa este cea care pune totul în mişcare? Simplu! Prin ignoranţă! Prin ignoranţa noastră şi a celor care ne sunt îndrumători, modele, prieteni, învăţători.
Un adevărat cunoscător al adevărului, cel ce poate călăuzi spiritul către aspiraţiile divine trebuie simţit. El nu se va recomanda, nu va lăsa o carte de vizită sau un curriculum vitae aşteptând să fie contactat de doritori, nu va apărea pe ecranul televizorului rostind cuvinte pompoase însoţite de gesturi iluzionistice, îmbrăcat în haine aristocratice. Asemeni apostolilor, cei ce-l vor simţi îl vor urma.
Cei ce-i vor ignora prezenţa difuz-diafană în negura tumultoasă a stresului cotidian nici nu vor afla cât de aproape au fost de el, deoarece, datorită obscurităţii nonexistenţiale profunde, acceptarea existenţei devine un calvar prea greu de acceptat.
35. A doua zi iarăşi stătea Ioan şi doi dintre ucenicii lui.
36. şi privind pe Iisus, Care trecea, a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu!
37. şi cei doi ucenici l-au auzit când a spus aceasta şi au mers după Iisus.
38. Iar Iisus, întorcându-Se şi văzându-i că merg după El, le-a zis: Ce căutaţi? Iar ei I-au zis:
Rabi (care se tâlcuieşte: învăţătorule), unde locuieşti?
39. El le-a zis: Veniţi şi veţi vedea. Au mers deci şi au văzut unde locuia;
şi au rămas la El în ziua aceea. Era ca la ceasul al zecelea.
(Ioan 1:35-39)

Într-unul dintre tratatele de alchimie se spunea: "Arta (practicarea alchimiei) este pentru cei bogaţi". Gândind nonexistenţialist, având în vedere tot instrumentarul de laborator, cuptoare, substanţe, documentaţie, spaţii pentru toate acestea şi mai ales timp, mult timp la dispoziţie pentru a putea să urmăreşti definirea şi concretizarea artei, primul impuls certifică expresia literară: "Da! Pentru a putea desăvârşii arta, trebuie într-adevăr să ai bani, mulţi bani, astfel încât să poţi avea un domeniu, liniştit, departe de ochii curioşilor, servitori care să-l întreţină, asistenţi şi tot ce-ti mai trebuie, pentru a te putea ocupa de ale tale fără nicio grijă."

Literar, corect. Dar, pe de-o parte, ceea ce nu au înţeles mulţi, poate cel mai tăinuit secret al alchimiei, a fost că bogăţia nu se referă la bogăţia materială, ci la bogăţia spirituală. Arta este doar pentru cei cu un nivel spiritual ridicat, nu pentru tot profanul. Arta nu este pentru cei ce confundă nonexistenţa obscură a irealităţii cotidiene cu existenţa nemărginită a spiritului divin. însuşi procesul de obţinere al "Pietrei Filosofale", nu presupune arderea, distilarea, calcinarea, putrefacţia, ... materiei sub difertite forme, ci stadiile prin care iniţiatul trebuie să-şi transpună sufletul pentru a ajunge la definirea perfecţiunii şi obţinerea purităţii divine a unui adevărat maestru, aceasta fiind adevărata "Piatră Filosofală".

Pe de altă parte însă, dacă ar fi să analizăm şi caracteristicile societăţii în care trăim, deoarece suntem parte integrantă a acesteia, cel puţin până la un moment dat, necesitatea unei oarecare averi materiale, chiar şi mai modestă, se impune, deoarece aflarea "Pietrei" se poate face doar prin detaşarea de grijile şi problemele cotidiene care în marea lor majoritate se reduc la bani. Dar, de multe ori, destul de uşor principiile unei vieţi boeme, lipsite de griji materiale, a subminat, prin anturajele sale, dorinţa de înălţare spirituală iniţială.


Adevăratul adevăr, existenţa existenţei şi irealitatea inexistenţei ambigue, sunt câteva principii la definirea cărora se poate ajunge doar prin apelarea la minimul bun simţ al subiectului. încercând să privim realitatea iraţională a inexistenţei obscure prin prisma adevărului existenţial, poate vom reuşi transmutarea alchimică a propriilor noastre emoţii obţinând nu elixiruri sau pietre filosofale, ci doar dragoste în loc de ură, împăcare în loc de răzbunare, adevăr în loc de minciună, înţelegere în loc de discordie, pace în loc de război şi de ce nu, o lume mai bună în locul celei actuale.


Întorcându-mă la cuvintele lui Andree Malraux şi încercând să dau un verdict, aş încerca să spun: Secolul XXI va fi într-adevăr religios doar dacă ne vom putea ridica sufletul deasupra oceanului ignoranţei, peste norii denşi şi grei ai incertitudinii, privind în zare către lumina călăuzitoare a farului divin care străluceşte pentru noi în întunericul abisal al neputinţei.

Surse articol : Active Information Media : Romania si  Ezoteric.Webgarden

Technorati Tags: Religie,Adevar,Dumnezeu,manipulare.